Apollinia's Blog

Deficitul de atenţie şi simptomele unei slabe capacităţi de ascultare

de Fernando Nuñez Bustos, meloterapeut


Sindromul de hiperactivitate prin deficit de atenţie (ADHD) este o tulburare comportamentală caracterizată printr-o hiperactivitate motorie constantă şi dezordonată, lipsă de atenţie şi impulsivitate. Simptomele sale sunt frecvent asociate cu dificultăţi în învăţare, la şcoală, şi cu probleme de adaptare.
În Chile, acest sindrom afectează cca 3-7% din populaţia şcolară, 75% din motivele consultului la medic se datorează acestei probleme (3)
În paragrafele ce urmează, le vom prezenta un rezumat, realizat din literatura medicală actuală, legată de cauzele, criteriile de diagnostic, tratamentele cu substanţe psihostimulante şi efectele secundare ale acestora pe termen mediu şi lung.
Apoi vă vom explica, din punctul de vedere al metodei Tomatis, relaţiile existente între ADHD şi anumite caracteristici comune întâlnite la capacitatea de ascultare a copiilor suferind de această tulburare. În sfârşit, vom vedea cum un tratament Tomatis de reeeducare a atenţie poate fi de ajutor unor astfel de persoane.

Cauze probabile

Literatura de specialitate reucunoaşte faptul că mecanismul exact ce stă la originea acestei tulburări rămâne încă un mister, fiindcă nu este vorba despre o simplă leziune pe creier sau în sistemul de neurotransmiţători, nici măcar o simplă genă care ar fi putut fi decelată ca fiind răspunzătoare de d SIDA.
Neînţelegerile dintre specialişti sunt atât de mari, încât unii dintre aceştia afirmă că sindromul ar trebui respins din punct de vedere clinic, din lipsa unor dovezi suficiente (G. Coles (1), P. Breggin (2), L. Fleischer), în timp ce alţii consideră că ADHD are o origine neurologică, cauzele sale putând fi genetice (Hallowell şi Ratey), structurale, neurochimice, ambientale şi multifactoriale.
Între datele care stau mărturie pentru o origine genetică a bolii, studiile menţionează caracteristici comune întâlnite la părinţii şi fraţii copiilor cu ADHD, cum ar fi:


* Părinţii biologii ai copiilor cu ADHD au mai mul te antecedente de hiperchinezie şi tulburări comportamentale, decât părinţii adoptivi.
* Fraţii copiilor cu ADHD au o incidenţă de trei ori mai mare de ADHD decât media populaţiei.
* Fraţii buni dezvoltă de şase ori mai multe cazuri de ADHD decât fraţii vitregi.
* Părinţii copiilor cu ADHD prezintă mai multe cazuri de alcoolism şi personalităţi antisociale decât media populaţiei.

Cât despre cazurile structurale, acestea se referă la neregularităţi observate în dezvoltarea creierului, cum ar fi: micşorarea dimensiunilor regiunii frontale (Hynd), formaţiune caudală dreaptă mai mică; pierderea asimetriei în loburile temporale şi o dezvoltare dendritică mai mică prin subnutriţie fetală.
Printre cauzele ambientale menţionăm: climatul familiar şi/sau şcolar nefavorabil, existenţa plumbului în ambient şi o alimentaţie bogată în zaharoză, aspartam, aditivi şi/sau coloranţi.
Mai departe, potrivit abordării Tomatis, vom vedea cum aceste cauze pot fi văzute ca nişte consecinţe ale unei probleme mai profunde şi mai radicale, legată de dorinţa de a asculta.

Criterii folosite în diagnosticare

Diagnosticarea deficitului de atenţie se face prin constatarea a trei simptome cheie (lipsa atenţiei, hiperactivitatea şi impulsivitatea) care trebuie să fie prezente în mod simultan înainte de vârsta de 7 ani şi pe parcursul unei perioade minime de şase luni, astfel încât să fie eliminată posibilitatea unei reacţii temporare sau a unei probleme punctuale (acute). ADHD poate fi diagnosticat printr-o predominanţă a hiperactivităţii, lipsei de atenţie sau impulsivităţii.
Fiecare dintre aceste simptome se poate manifesta după cum urmează:

1. Simptome ale lipsei de atenţie

*pare că nu ascultă
*face greşeli din neatenţie
*dificultăţi de menţinere a atenţiei
*nu ascultă de instrucţiuni
*are dificultate în a se organiza
*evită un efort mental susţinut
*rătăceşte obiectele
*este distras în prezenţa unor stimuli nesemnificativi.

2. Simptome ale hiperactivităţii

*dificultate de a rămâne aşezat
*dă necontrolat din mâini şi din picioare
*sare sau aleargă în momente nepotrivite situaţiei
*are dificultăţi în a se juca liniştit sau de a sta nemişcat
*este întotdeauna ca "un motor în acţiune"
*adeseori vorbeşte excesiv

3. Simptome ale impulsivităţii

*răspunde înainte de a se fi încheiat întrebarea ce i-a fost pusă (vorbeşte înainte de a gândi)
*nu respectă rândul
*întrerupe, se bagă în conversaţii

Adeseori ADHD se poate manifesta împreună cu alte simptome şi tulburări asociate, cum ar fi o stimă de sine scăzută, labilitate emoţională, toleranţă slabă la frustrare, irascibilitate, randament şcolar slab, enuresis şi/sau tulburări specifice de învăţare sau de comportament.
Simptomele ADHD pot interveni pe fondul altor maladii cum ar fi psihozele, autismul sau întârzierea mentală, motiv pentru care acest diagnostic trebuie realizat de medicul specialist.

Tratamentul cu substanţe psihostimulante

În medicina tradiţională, substanţele stimlante au ajuns să fie terapia obişnuită pentru deficitul de atenţie; acestea inhibă impulsivitatea şi hiperactivitatea, îmbunătăţind, în general, randamentul, lucru probat prin metode de măsurare a atenţiei (Rapaport 1980).
Cele mai cunoscute dintre aceste substanţe este Ritalin. Vânzările acesteia au depăşit 350 mii de dolari în lume, în SUA mai bine de un milion de copii primind zilnic acest medicament. În Chile, medicamentul este prescris anual cu reţetă într-o cantitate de 15 mii de flacoane (3).
În studiile efectuate cu un grup de control (1980-1985) s-a demonstrat că la mai bine de 70% dintre copii care prezentau ADHD cu hiperactivitate simptomele s-au îmbunătăţit printr-un tratament cu psihostimulante administrate cel puţin patru săptămâni. La aceşti copii s-a putut observa:

- reducerea activităţii motorii
- faptul că reuşeau să stea mai mult timp aşezaţi
- faptul că se puteau concentra mai mult timp la o un lucru.

Totuşi, în pofida numeroaselor investigaţii şi statistici care se străduiesc să demonstreze beneficiile psihostimulantelor, în special ale Ritalin, controversele sporesc pe zi ce trece în ceea ce priveşte efectele secundare imediate şi îndelungate, atât la copii, cât şi la adolescenţi. Printre primele efecte, cele mai des citate sunt: insomnie, nervozitate, anorexie, cefalee, dureri de stomac şi halucinaţii.
Cât priveşte efectele de lungă durată, un studiu realizat la Montreal Hospital, pe o durată de cinci ani asupra unor pacienţi trataţi cu psihostimulante, a semnalat un pronostic slab, pe măsură ce aceştia ajungeau la vârsta adolescenţei. În pofida diminuării hiperactivităţii, un sfert dintre aceştia au continuat să manifeste lipsă de atenţie, imaturitate emoţională şi incapacitate de a menţine unele targeturi şi o slabă stimă de sine. Grupul mai prezenta, în plus, următoarele:

- 25% dintr-un grup de 64 de pacienţi au manifestat comportament delincvent
- un stil de viaţă semnificativ mai impulsiv
- schimbări geografice mari
- accidente de maşină, motocicletă
- rezultate mai slabe la testele cognitive
- personalitate imatură
- abuz nediscriminat de droguri.

Studiile pe termen lung al acelor copii şi adolescenţi trataţi doar cu stimulante nu au semnalat vreun avantaj academic.


Abordarea Tomatis

Din experienţa noastră clinică şi din evaluările audio-psiho-fonologice realizate pe copii cu deficit de atenţie (cu sau fără hiperactivitate) am putut observa că aceştia prezintă caracteristici comune altor probleme de învăţare, adică, manifestă o capacitate redusă de ascultare/atenţie.
Investigaţiile dr. Tomatis au demonstrat că aceste blocaje ale capacităţii de a "asculta" sunt, în general, consecinţa unui mecanism de apărare activat într-unul din momentele vieţii, când capacitatea de ascultare a fost afectată de vreo situaţie traumatică care a împins persoana în cauză să îşi închidă urechile, ca mijloc de autoapărare.
După Tomatis, dorinţa de a asculta provine din viaţa intrauterină şi ea este o consecinţă directă a legăturii sonor-emoţionale pe care fătul o întreţine cu mama sa, începând din luna a patra de sarcină, în special prin intermediul vocii. Din calitatea acestei legături, al iubirii şi dorinţei autentice de a fi mamă va depinde calitatea şi intensitatea dorinţei de a asculta, de a trăi şi de a comunica cu lumea.
În timpul primilor ani de viaţă, "dorinţa de a asculta" se află în stare de structurare şi este extrem de vulnerabilă în faţa conflictelor emoţionale şi afective; spre exemplu, spitalizarea sau o absenţă prelungită a mamei sau un climat de tensiune în familie, vor putea fi resimţite drept un abandon sau vor putea fi trăite traumatic, ducându-l pe copil la "a numai dori să asculte" sau la a-şi închide urechile. Acest blocaj al capacităţii de ascultare se va materializa într-un răspuns organic, psihosomatic, la nivelul auzului, întregul sistem de comunicare fiind afectat - atât cu sine însuşi, cât şi cu lumea.
Deci, din acesta punct de vedere, simptomele deficitului de atenţie (lipsă de atenţia, hiperactivitate şi impulsivitate) sunt strâns legate de anumite disfuncţionalităţi ale capacităţii de a asculta:

1. Dizarmonie sau imaturitate vestibulară
2. o sensibilitate excesivă a conductului osos, şi
3. o lateralizare auditivă inadecvată

În paragrafele ce urmează vom vedea cum aceşti factori se relaţionează cu simptomele deficitiului de atenţie (4) şi în ce fel tratamentul Tomatis de reeducare a ascultării poate fi de ajutor persoanelor care suferă de această tulburare.


1. Reglementarea funcţiei vestibulare

Potrivit celor spuse de unul din pionierii integrării senzoriale, dr. Jean Ayres, toate simţurile noastre trebuie să funcţioneze armonios. Cu alte cuvinte, simţul pipăitului, mirosului, gustului, vederii şi auzului, al mişcării fizice şi al conştiinţei corporale; toate acestea trebuie să funcţioneze într-o armonie perfectă.
Simţurile preiau şi trimit informaţii către creier, unde aceasta este interpretată şi organizată. Acest proces se numeşte integrare senzorială. atunci când unul dintre simţurile noastre nu funcţioează corect, procesul de învăţare şi calitatea vieţii noastre se vede diminuată.
Pentru unii copii, integrarea senzorială se dezvoltă natural, fără efort. Pentru alţii, acest proces va avea loc într-un fel mai dezordonat, provocând nenumărate probleme de învăţare, de dezvoltare şi de comportament.
După Jean Ayres, aceste probleme sporesc atunci când funcţia vestibulară nu merge bine. În cartea sa "Copilul şi integrarea senzorială", dr. Ayres notează: "O bună modulaţie a activităţii vestibulare (transformarea mişcării în energie nervoasă) este deosebit de importantă pentru a menţine calmul şi starea de aletă. Sistemul vestibular controlează şi nivelul de stimulare a unui sistem nervos echilibrat. Hipoactvitatea sistemului vestibular contribuie la hiperactivitatea şi la tulburarea datorată unei lipse de influenţă modulatorie."
Există multe modalităţi de stimulare a vestibulului. Copiii hiperactivi o fac printr-o mişcare continuă. Totuşi, din nefericire, ei nu apucă să beneficieze de pe urma acestei stimulări, fiindcă vestibulul nu are capacitatea de a transforma această mişcare într-un stimul autentic pentru creier. Acest lucru este mai binecunoscut terapeuţilor ocupaţionali care dispun de un important bagaj de tehnici de mişcare pentru stimularea vestibulului, care dau adesea rezultate bune.
Metoda Tomatis se foloseşte de muzica lui Mozart pentru a stimula vestibulul, iar rezultatele sunt adesea spectaculoase.

2. Diminuarea nivelului de sensibilitate a conductului osos

Pentru a înţelege bine acest obiectiv, este necesar să ştim că oasele şi pielea ascultă şi ele, fiind sensibile la sunete. Nu ascultăm doar cu urechile.
Atunci când auzim un ţârâit sau scrâşnetul cretei pe o tablă sau auzim o uşă trântindu-se, întregul nostru corp se crispează. Sunetul pe care îl percep oasele noastre se transmite direct urechii interne, fără vreun filtru care să controleze intensitatea. Sunetul ajunge la creier fără vreo alertă, producând o reacţie reflexă. Cât despre sunetele captate de urechile noastre, adică de timpan, ele sunt aduse la o intensitate confortabilă urechii noastre interne.
Persoanele care suferă de vreunul din tipurile deficiului de atenţie ascultă prea mult prin propagare osoasă. Ascultă mai întâi cu corpul şi abia după aceea cu urechile. În consecinţă, toate sunetele ajung direct în urechea internă, fără a mai trece prin vreun filtru protector care să amortizeze intensitatea şi care să elimine sunetele de fond sau nedorite. Aceasta explică reactivitatea permanentă a acestor persoane, având în vedere că sunt expuse şi fără apărare în faţa tuturor sunetelor din abient, datorită faptului că au pierdut capacitatea de a focaliza un sunet sau de a îndepărta un zgomot de fond.
Prin metoda Tomatis, se antrenează auzul, pentru ca acesta să devină punctul principal de intrare a sunetelor, propagarea osoasă să treacă pe planul doi. Numai aşa sunetele vor putea fi prelucrate corect. Antrenamentul constă în a asculta muzică prin intermediul unui audiofon special, echipat cu un vibrator. Vibratorul este cela care va obliga persoana să asculte atât prin intermediul oaselor, ca şi prin urechi. Cu timpul persoana se va obişnui să asculte mai întâi cu urechile.
Astfel, prin desensibilizarea propagării osoase se reduce stresul, restabilindu-se capacitatea de a da atenţie şi de a învăţa mai uşor.
Una din celelalte funcţii ale propagării osoase este aceea de anunţa că urmează să intre un sunet. Spre exemplu, când dorim să vorbim cu cineva şi vrem ca persoana să ne dea atenţie, îi dăm o mică lovitură spunându-i "uite, ascultă..." Funcţia de propagare osoasă este aceeaşi - ea spune auzul "uite, ascultă..."
Ideal ar fi ca auzul să asculte instantaneu aceste indicaţii. Totuşi, la persoanele suferind de ADHD acest lucru poate lua mai mult timp, fiindcă urechile nu sunt pregătite să prelucreze sunetul.
Prin tratamentul Tomatis se remediază această deficienţă. Când începem antrenamentul, trimitem sunetul prin oase cu puţin timp înainte să trimitem sunetul la urechi (până la 250 milisec., în cazul unui deficit sever de atenţie). Cu timpul, vom reduce şi mai mult această perioadă care trece de la trimiterea unui sunet prin oase, până la ajungerea lui la ureche. Astfel vom reuşi să reeducăm într-un mod corect propagarea sunetului prin oase.

3. Corectarea problemelor legate de o lateralitate auditivă

Spre suprinderea multora, avem o ureche dominantă. La unii domină urechea dreaptă, la alţii stânga. Avantajul de a avea o ureche dreaptă dominantă este acela că ea va prelucra orice informaţie mai rapid decât urechea stângă. Din acest motiv cei care au o ureche dreaptă domnantă par a fi întotdeauna mai atenţi.
Urechea dreaptă preclurează mai rapid informaţia, fiindcă ea este trimisă direct către emisfera stângă a creierului, cea care este specializată în prelucrarea limbajului. În schimb urechea stângă va trimite informaţia către emisfera dreaptă a creierului, care nu poate prelucra limbajul. Atunci informaţia va fi retransmisă emisferei stângi prin intermediul corpului calos. Datorită faptului că are o traiectorie mai lungă de străbătu, informaţia va ajunge cu o oarecare întârziere. Persoanele care au o ureche stângă dominantă trebuie să alerge tot timpul după informaţie. Informaţia nu va fi doar lentă, ci şi incompletă. Prin transferul care se face între emisfera dreaptă şi stângă a creierului anumite frecvenţe înalte se vor pierde. Cum am văzut mai sus, aceste frecvenţe reprezintă tot atâtea chei pentru a dinstinge anumite sunete similare cum ar fi, spre exemplu B şi P. Persoanele cu o ureche stângă dominantă nu numai că trebuie să alerge în urma informaţiei, dar vor trebui să mai şi recompună un mesaj incomplet.
Programul de antrenament al capacităţii de ascultare va ajuta pe cei suferind de ADHD să înveţe să îşi controleze auzul cu urechea dreaptă. Iată de ce pe tot parcursul tratamentului, vom duce treptat sunetul către urechea dreaptă. Aceasta le va arăta cum să se asculte pe ei înşişi, dezvoltându-şi astfel capacitatea de a asculta. Cu timpul, persoana se va obişnui să-şi controleze ascultarea şi descifrarea de sunete prin urechea dreaptă, venindu-le apoi din ce în ce mai uşor să fie atenţi.

Experienţa noastră clinică a demonstrat faptul că, în majoritatea cazurilor, simptomele cu deficit de atenţie cedează treptat atunci când deschidem urechile.


Traducerea: Alexandra Popa